BDSM inseamna erotism, iar erotismul nu-l pot concepe decat pornind de la imagini. Abia apoi simtiri. Si daca imaginile nu sunt intr-un anume fel, daca nu-mi excita simturile si mai ales creierul (toate vin si se duc la cap, trust me!), atunci intervine o senzatie de repulsie, de „nu-mi mai place”. Privind lucrurile asa, vad in BDSM o arta a comunicarii emotionale, senzoriale, a vizualului, o arta a felului in care reusesti sa transformi si sa te transformi – pe tine, pe celalalt, contextul in care se petrece scena, durerea in placere si altele… pana la urma BDSM inseamna transformare, proces, creatie…. arta. Pentru mine asa e. De aceea am avut intotdeauna nevoie de o poveste, un context favorabil, un factor de inspiratie. Cand nu m-a atras in mod special fizicul partenerului/ei, i-am descoperit buzele sau lobul urechii sau ceva de la care am inceput sa tes povestea. Imi plac subtilitatile si detaliile, de la atentia pe care mi-o acorda in societate, pana la felul in care zvacneste sub loviturile mele. Nu ma fascineaza cat duce la durere, cat de flexibil/a este sau ca are experienta de un car de ani. Poate tot din cauza asta limita mea in dominare a fost punctul de la care totul se transforma in sadism. Am avut scene impreuna cu el, in care am dus si condus scena pana la un punct de unde nu mai aveam ce dungi sa desenez pe trupul ei, furasem prima lacrima, prospetimea, si cand „arta” s-a transformat in „nu-stiu-cum-sa-i-zic”, l-am lasat sa duca la final totul singur, pentru ca mie mi se parea ca arta s-a incheiat. Asa am descoperit ca nu sunt si nu voi fi niciodata sadica. Nu-mi place sa-mi vad submisul/a chinuit la marginea prapastiei, nu-mi place extrema asta si nici cum se comporta celalalt in ea. Nu ma fascineaza o piele care devine mov si isi pierde elasticitatea, un geamat care nu mai e de surprindere sau din obedienta ci din pura rezistenta la durere, o respiratie care nu se naste din excitare, ci din frica de clipa urmatoare. Nu-mi place sa vad groaza si disperare in ochi si nici un trup tabacit la maxim. BDSM pur si simplu este cand toate nuantele astea dispar undeva, cad ca cioburile pe langa ideea de durere pura langa placere pura. L-am admirat intotdeauna pentru lipsa lui de empatie cu victima cravasei, sau pentru egoismul cu care isi duce submisele la lacrimi fara nici un fel de mila. Nu exista momente de anticipare, nu exista rabdare sau vreo urma de „esti bine?”. Exista el care pretinde si loveste, si o ea care se supune si primeste orice. E un tablou extrem si admirabil din afara. Mi-am ridicat de multe ori problema ca nu sunt indeajuns de buna pentru el, din moment ce nu pot indura asa – la modul asta – tot ce vine de la el. Mi-am pus problema ca nu mai sunt submisa si poate ar trebui sa ma multumesc numai cu latura mea dominanta. Am ajuns la concluzia ca pentru astfel de „BDSM pur si simplu” exista si dominanti/sadici si submise/sclave care traiesc extremele pana in adancuri si isi extrag satisfactie si implinire din atingerea acestor limite, in felul asta brutal, direct, strict si fara nuante. Exista de asemenea indivizi care fac din BDSM o filozofie, o arta. Le ia mai mult, ce-i drept, sa combine teoria cu practica (:p) dar pot scrie un roman intreg despre o singura scena. E minunat cand „BDSM pur si simplu” se intalneste cu „BDSM arta” si formeaza un cuplu simpatic, la care multi se uita stramb :) dar e posibil in aventurile noastre si in felul in care privim diferit BDSM-ul sa ne ciocnim undeva la mijloc, sau intr-una din extreme, in functie de stari si nevoi, de moment si de… dor. [img]http://www.clubinterzis.ro/file/attachment/2016/02/6a36b2f6267d12f86edfffd10022ea8a_view.jpg[/img]