Din perspectivă istorică, acestea sunt la fel de numeroase ca şi beneficiile.... :))) [img]http://www.clubinterzis.ro/file/attachment/2016/03/7eb9919d05ebdacaf739ea664e73e440_view.jpg[/img] Cuceritorii castrau învinşii pentru a-i supune; în lipsa unei doze zilnice de testosteron, tendinţele agresive dispar în scurt timp. Această pedeapsă a fost dusă până la extreme umilitoare în rândul amerindienilor, unde femeile din tribul învingătorilor erau cele ce amputau bărbăţia învinşilor, care probabil că simţeau exact asta. Membrii anumitor secte creştine se autocastrau – tăindu-şi atât testi*ulele, cât şi pe*isul – pentru a depăşi ispitele se*uale şi, prin urmare, pentru a putea intra pe porţile raiului. Alţi bărbaţi suportau oroarea de scurtă durată a autocastrării testiculare pentru a deveni cei mai doriţi amanţi, la fel cum un bărbat actual s-ar supune unei vasectomii, doar că în urma măcelului de pe vremuri nu mai exista cale de întoarcere. [img]http://www.clubinterzis.ro/file/attachment/2016/03/5dc26d4077e1a1d0d540ce79c58e7b1f_view.jpg[/img] Organizatorii de spectacole castrau băieţii din corurile bisericeşti pentru ca aceştia să poată cânta şi la maturitate cu voci de soprane în cele mai celebre catedrale europene. Deşi oficial Biserica nu aproba această operaţie, interesul manifestat de Vatican faţă de aceşti bărbaţi mutilaţi a păstrat sunetele suave ale vocilor de castraţi până în secolul XX; ultimul sopran, Alessandro Moreschi, a murit în anul 1922, lăsând în urmă singurele înregistrări de gramofon ale acelui tip de voce unică, nefirească: înaltă şi flexibilă ca a unei femei, dar robustă şi puternică, precum cea a unui bărbat. Lăsând arta deoparte, un soţ răzbunător putea cere în instanţă castrarea amantului soţiei sale – iar cererea i se putea aproba. Un chinez leneş îşi putea extirpa testi*ulele pentru a obţine o pensie şi o scutire de muncă într-o vreme în care guvernul dorea să limiteze creşterea demografică. Romanii cei mai chipeşi erau castraţi testicular împotriva dorinţei lor pentru a deveni jucăriile se*uale ale matroanelor bogate, acestea putând întreţine relaţii se*uale după bunul plac fără a avea grija unor sarcini nedorite. Iar prin practicarea acestei incizii fatale cu câţiva centimetri mai sus, se înlătura şi pe*isul, rezultând un eunuc, a cărui incapacitate de a copula îl făcea dorit în toate sferele sociale. Eunucii erau bucătari şi servitori „inofensivi” în domiciliile impunătoare, „soţii” travestite ale împăraţilor romani dedaţi plăcerilor, însoţitori apropiaţi şi constanţi ai patriarhilor celebri, inclusiv ai multor cardinali şi ai câtorva papi, şi, desigur, paznici ai haremurilor sultanilor. Iată doar câteva dintre motivele pe care le vom cerceta în acest articol pentru extirparea testi*ulelor şi/sau peni*ul, practici ce au prosperat secole de-a rândul şi care, în mod firesc, au apus. Taurul transformat într-un animal docil, prin castrare Castrarea este o practică străveche, fiind aplicată, iniţial, animalelor după ce un grup necunoscut de oameni ai cavernelor au făcut o observaţie întâmplătoare, dar foarte perspicace. În urmă cu aproximativ zece mii de ani, omul primitiv a început să domesticească animalele pentru carnea, laptele şi pieile lor, apoi, pentru a le folosi ca animale de povară şi a-şi uşura astfel munca. El a observat în repetate rânduri că un taur sau un bivol bolnav căruia i se retezase testiculele pe o buturugă ascuţită se însănătoşea şi devenea un animal mult mai docil şi mai uşor de îmblânzit. În scurt timp, omul îşi folosea cuţitul de silex pentru a face treaba buturugii ascuţite – atât în cazul animalelor de povară, cât şi al războinicilor inamici luaţi prizonieri. El învăţase, de fapt, să transforme un cocoş mândru şi certăreţ într-un clapon util şi supus. Peste secole, această tehnică urma să fie folosită pentru a transforma un criminal violent într-un cetăţean ranchiunos. Cum se castrau bărbaţii? Se legau cu mâinile şi picioarele de o masă şi… Metoda antică de castrare completă a unui băiat sau a unui bărbat adult (adică îndepărtarea testiculelor şi a penisului) nu diferea cu nimic de cea practicată în Orientul Mijlociu până în secolul XX. Pentru obţinerea unui eunuc pentru un harem sau pentru pedepsirea permanentă a unui violator, individul era legat cu mâinile şi picioarele de o masă. În jurul organelor genitale îi era înfăşurată strîns o bucată de coardă subţire, iar, apoi, cu ajutorul unei lame ascuţite, acestea erau amputate. Rana era cauterizată prin aplicarea unui vătrai înroşit sau cu smoală topită. Tânărul sau adultul astfel mutilat era lipsit de hrană sau apă vreme de câteva zile pentru a preveni urinarea, care ar fi putut provoca infectarea rănii. Dacă era norocos şi supravieţuia – iar aceştia nu erau prea mulţi; rata mortalităţii fiind de circa optzeci de procente -, proaspătul eunuc era hrănit numai cu lichide până când presiunea din vezică creştea suficient de mult pentru a împinge un jet de urină prin ţesutul cicatrizat încă moale, furnizând astfel un orificiu. La începutul secolului XX, această operaţie încă mai era practicată în Orientul Mijlociu pe băieţi cu vârste cuprinse între şapte şi zece ani pentru a se obţine nu doar eunuci de harem, ci şi un număr mare de sclavi docili şi inofensivi pe plan se*ual. Cum se castrau cântăreţii castrato... În schimb, pentru a obţine un cântăreţ castrato sau un amant activ, dar „nepericulos”, coarda era strânsă doar în jurul testiculelor, care erau apoi tăiate. Deşi pierderea testosteronului transforma bărbatul într-o fiinţă fără pilozitate facială, cu şoldurile şi fesele rotunde, cu pielea catifelată şi capabil să emită cu uşurinţă un do de sus, dar aceasta nu-l împiedica să obţină o erec*ie şi să o poată păstra – adesea un interval de timp mai lung decât un bărbat cu organele genitale intacte, deoarece nu survenea niciun orgasm ejacu*ator care să elibereze tensiunea se*uală. Nu este astfel de mirare că Priap, zeul grec mitologic, fiul lui Dionysos şi al Afroditei, ce şi-a împrumutat numele priapismului, o afecţiune (unii ar putea-o considera un fapt de laudă) constând în erecţia persistentă în lipsa excitării se*uale, a devenit sfântul protector al cântăreţilor castraţi. Castrarea în Biblie Biblia recunoaşte trei tipuri de eunuci: un prunc născut fără organe genitale, un prizonier castrat de cei care l-au capturat, şi un credincios care se automutilează pentru a îndepărta ispitele. Matei (19:12) face referire la aceşti habotnici ce „s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor”. Mulţi cercetători ai Bibliei au considerat într-o vreme că acest pasaj mergea atât de departe, încât să recomande călduros castrarea ca pe o cale de a obţine mântuirea spirituală, însă, ulterior, mesajul a fost diminuat la versiunea sa actuală: „Cei ce sînt în stare să o primească [castrarea], să o primească”. Afirmaţie ce nu poate fi considerată drept o blamare a operaţiei. Creştinii timpurii se castrau pe capete… Se presupune că afirmaţia, cândva puternic argumentată, dar în prezent absentă, a lui Matei i-a împins pe membrii cultelor creştine timpurii să se automutileze astfel încât actul se*ual, considerat pe atunci păcatul suprem (chiar în cazul cuplurilor căsătorite), să devină imposibil chiar şi în faţa celor mai puternice ispite. Confruntată cu fenomenul din ce în ce mai răspândit al castrării în numele lui Iisus, Biserica a decretat într-un final că niciun bărbat căruia îi lipseşte vreo parte anatomică, chiar şi un deget mic de la picior, nu poate fi hirotonisit – la această cerinţă renunţându-se recent. Castrarea, efectuată şi de bărbaţi şi de femei În antichitate, castrarea era practicată de către egipteni, perşi, asirieni, etiopieni, mezi şi evrei antici pentru umilirea şi supunerea inamicilor învinşi. La fel procedau şi chinezii. În aceste culturi, bărbaţii castrau bărbaţi. Antropologii sunt de părere că numai în rândul amerindienilor castrarea captivilor era practicată de femei, după cum am precizat mai sus. S-au oferit numeroase explicaţii pentru această excepţie, însă din perspectivă istorică se pare că practica nu avea nicio conotaţie de ridiculizare se*uală; castrarea unui prizonier era considerată o sarcină sângeroasă şi de mică importanţă, lăsată în seama femeilor, în vreme ce torturile principale ce se prelungeau ore în şir erau păstrate pentru delectarea vitejilor. Trofee de război: testicule şi penisuri... Organele genitale au constituit dintotdeauna trofee de război, peni*urile fiind mai apreciate decât testi*ulele. Un prizonier german castrat complet de romanii ce l-au capturat era numit castrato assoluto, în timp ce unul care îşi pierdea doar glandele era un spandone. Multe monumente şi basoreliefuri antice înfăţişează cuceritori ce se laudă cu organele genitale amputate inamicilor. [img]http://www.clubinterzis.ro/file/attachment/2016/03/51981f78b04b51ccc90deb02f08d19bb_view.jpg[/img] Pe inventarul trofeelor luate de armatele egiptene ce au invadat Libia în secolul al XIII-lea î.Hr. se regăsesc 13.230 de peni*uri, dintre care şase aparţineau unor generali (nu că ar putea fi recunoscute datorită acestui fapt). Un basorelief din cetatea antică Teba (actualul Luxor şi Karnak) prezintă o ceată de egipteni victorioşi ce adună trofeele luate într-un morman, cu inscripţia: „Prizonieri aduşi în faţa regelui, 1 000; falusuri, 3 000.” În secolul al şaselea î.Hr., Nabucodonosor, regele Babilonului, a cucerit Ierusalimul, a dărâmat templul cel mare din oraş şi a tăiat de la mii de prizonieri evrei tot ceea ce rămăsese în urma circumciziei practicate de rabini. Două sute de prepuţuri biblice Practica aducerii acasă de către un bărbat a organelor intime ale unui alt bărbat ca dovadă a victoriei era atât de frecventă în antichitate încât este descrisă şi în Biblie. David (în I Regi 18:27), pentru a dovedi că merită să devină ginerele lui Saul, pleacă la luptă şi se întoarce cu două sute de prepuţuri, luate de la filistenii învinşi, bărbaţi ce au fost nu doar circumcişi, ci castraţi complet. Perşii, pasionaţi de falusuri Prizonierii nu erau singurii care îşi pierdeau organele intime. Aceeaşi pierdere o sufereau şi fiii lor. Băieţii cei mai puternici şi mai chipeşi erau castraţi pentru a fi folosiţi ca eunuci inofensivi în palatele regale şi ca scribi dezinteresaţi în administraţia publică. Istoricul grec Herodot povesteşte că perşii aveau o pasiune aproape insaţiabilă pentru colecţionarea falusurilor şi castrarea copiilor. Generalii perşi, în campanii înverşunate împotriva grecilor, imediat ce ocupau o aşezare, scrie Herodot, „ei alegeau cei mai chipeşi băieţi şi îi făceau eunuci”. Bagoas, eunucul care a ajuns să conducă regii perşi Din punct de vedere social, un eunuc putea ajunge destul de sus în Persia. Bagoas, castrat integral în copilărie, când fusese prins, a ajuns la rangul de ministru confident al lui Artaxerxe III, regele din secolul al patrulea î.Hr. al Imperiului Ahemenid Persan. (Bagoas era cuvântul grecesc pentru „eunucul” persan). Comandant suprem al armatei persane care a cucerit Egiptul în anul 343 î.Hr., el a devenit adevăratul stăpân al ahemenizilor, regele neluând nicio hotărâre fără sfatul eunucului său. Se spunea că Bagoas exercită şi o influenţă sentimentală asupra regelui, zvon ce ar putea avea un sâmbure de adevăr, având în vedere că, în calitate de „băiat persan”, el fusese amantul lui Alexandru Macedon. În cele din urmă, Bagoas a pătat reputaţia eunucilor aflaţi în funcţii importante. El l-a asasinat pe regele bătrân, apoi i-a otrăvit pe toţi fiii regelui cu excepţia lui Arses, pe care l-a urcat pe tron în calitate de cosuveran, alături de Darius III. Doi ani mai târziu, el l-a otrăvit pe Arses deoarece acesta încercase să ia hotărâri de unul singur. Iar când Darius, rămas singur rege, a încercat să-şi proclame independenţa, Bagoas a îndoit vinul regal cu otravă. În mijlocul unor asemenea intrigi nu era greu să devii bănuitor, iar Darius devenise; el şi-a forţat eunucul să bea licoarea, dovedindu-şi bănuielile şi punând capăt tiraniei. S-ar putea spune că această întâmplare dovedeşte cât de docili şi de inofensivi erau eunucii, însă este mai uşor să ni-l imaginăm pe Bagoas ca fiind temperamental, răsfăţat şi încăpăţânat. El nu s-a manifestat niciodată violent. Grecii nu agreau castrarea Este interesant de aflat faptul că grecii au reprezentat singura cultură din antichitate ce nu a apelat la castrare pentru a supune prizonierii de război sau a produce o clasă de bărbaţi incompleţi, datorită respectului deosebit pe care grecii îl manifestau faţă de bărbăţie. Se presupune că eunucii din teritoriile greceşti fuseseră castraţi de fenicieni. Ei erau aduşi frecvent în Grecia de către aristocraţi ca educatori pentru copiii lor, însă erau dispreţuiţi de clasele inferioare şi deveniseră ţinta batjocurilor. Din punct de vedere legal, castrarea era aplicată în Grecia pentru o singură infracţiune: violul. (Deşi există relatări ale unor soţii care au pretins, şi cărora li s-a acordat, castrarea bărbaţilor prinşi în flagrant delict cu soţiile acestora.) Bărbaţii-adulteri erau castraţi, iar femeile-adultere îşi pierdeau nasul sau…erau ciopârţite Apelând la o justiţie de tip ochi pentru ochi, egiptenii au fost primii, acum şase mii de ani, care au pedepsit infracţiunile s*xuale prin castrare. Un bărbat găsit vinovat de viol suferea extirparea integrală a organelor sale genitale, în vreme ce o femeie vinovată de adulter îşi pierdea nasul. Pierderea suferită de bărbat îl făcea incapabil de relaţii s*xuale, iar urâţenia femeii îi scădea şansele de a-şi mai găsi un amant. Ea era stigmatizată vizibil şi, astfel, ostracizată; în schimb, pedeapsa lui, deşi grea, putea măcar fi ascunsă. O inechitate şi mai vădită a fost iniţiată un secol mai târziu de hunii asiatici, care pedepseau un violator sau un soţ adulter prin castrare, în timp ce femeia ce-şi înşela soţul era tăiată în două. Castrarea rezervată şi pentru criminali Pedepsirea prin castrare nu era folosită doar pentru violatori. În China antică, un bărbat ce-şi ucidea tatăl devenea involuntar un eunuc; astfel, pierderea vieţii unui bărbat era asociată pierderii bărbăţiei altuia. Regele Angliei îi castra pe preoţii refractari În secolul al XII-lea în timpul domniei regelui Henric al II-lea al Angliei, castrarea era rezervată preoţilor refractari ce refuzau să ia partea regelui împotriva consilierului său ce ajunsese să-l critice, Thomas Becket. Filosoful scoţian David Hume, în “Istoria Angliei”, povesteşte cum regele „a poruncit castrarea unui grup mare [de preoţi], şi ca toate testiculele acestora să-i fie aduse pe o tavă”. Filosoful empirist considera nesemnificativă această pierdere: „Călugării se puteau plânge pe bună dreptate de durere şi pericol, dar având în vedere că depuseseră un jurământ de castitate, regele i-a privat de o comoară superfluă”. Castrarea, realizată prin strivire de pietre sau prin smulgere… Totuşi, de-a lungul istoriei castrarea le-a fost, în general, rezervată violatorilor. În cazul celor ce comiteau această infracţiune prima dată, romanii antici le striveau glandele între două pietre, transformându-i în thlibio, nu în spandone (fără testicule) sau castrato (având pe atunci sensul de „fără organe genitale”). Grecii antici, după cum am menţionat, apelau la castrare doar pentru a pedepsi violatorii, iar infractorul era numit spao, ce înseamnă „a smulge” sau „a trage”, descriind modul in care erau îndepărtate testiculele din scrot. Dispreţuiţi în societatea grecească şi refuzându-li-se angajarea, se spune că aceşti bărbaţi se deghizau în femei. Autocastrarea Unele pedepse erau mai sângeroase decât altele. Herodot povesteşte despre un tratament unic pentru un violator sau un bărbat adulter, conceput de samariteni, nomazi din secolul al V-lea î.Hr. în jurul organelor intime ale bărbatului era legată o frânghie puternică, apoi el era atârnat astfel de un copac, cu o mână legată la spate şi cu un cuţit în cea liberă. Dacă dorea, se putea elibera, automutilându-se. Abia pe timpul lui Napoleon, a fost abolită pedeapsa castrării În Franţa, pedeapsa prin castrare a fost abolită în cele din urmă de Napoleon, care a instituit în schimb o serie de amenzi pentru infracţiuni s*xuale: treizeci şi cinci de franci pentru un bărbat vinovat de ridicarea fustei unei femei până la genunchi; şaptezeci de franci dacă o ridica până la nivelul coapsei; două sute de franci dacă îşi bătea joc de ea. Amenda modestă pentru adulter prin comparaţie cu gestul fatal al castrării constituie un abis acoperit de raţiune. Castrarea practicată şi în zilele noastre în SUA... Castrarea ca formă de pedeapsă s-a perpetuat în alte zone ale lumii până în secolul XX, iar acest lucru nu este valabil doar în Orientul Mijlociu. Potrivit revistei contemporane “Almanahul crimei”, „în timpul secolului al XX-lea ea [castrarea] a fost utilizată de mai multe sute de ori în California şi mai rar în alte state”. Chiar şi în anul 1975, doi infractori din California condamnaţi pentru molestarea unor minori – Paul de la Haye şi Joseph Kenner – au cerut să fie castraţi în loc să rişte o sentinţă foarte probabilă de închisoare pe viaţă. Judecătorul a acceptat. Astfel, s-au luat măsuri pentru internarea, anestezierea şi castrarea pe cale chirurgicală a celor doi. Însă operaţiile au fost anulate atunci când urologul programat să le realizeze a fost avertizat de colegii săi de la Spitalul Universitar din San Diego că riscă să fie trimis în judecată pentru abuz şi că această acuzaţie probabil că nu i-ar fi acoperită de asigurarea sa de malpraxis. Atunci cînd societatea urologică a districtului şi-a exprimat aceeaşi opinie, chirurgul a renunţat, iar cei doi au fost trimişi la închisoare, cu organele genitale intacte. Castrarea chimică din fostele ţări comuniste Potrivit relatărilor din presa britanică, o tehnică sofisticată numită „castrare chimică” a fost practicată până târziu în anumite ţări fost comuniste, în special în Republica Democrată Germană. Violatorul aflat în închisoare era supus unei operaţii chirurgicale simple prin care i se implanta subcutanat un disc de dimensiunea unei fise mici ce conţinea hormoni feminini sintetici. Substanţa eliberată treptat se infiltra în fluxul sanguin al condamnatului, modificându-i în timp caracteristicile s*xuale secundare. Astfel, creşterea bărbii îi era încetinită, în zona sânilor şi a feselor i se formau depozite de grăsime, iar libidoul îi era diminuat sever, dacă nu chiar distrus. După golirea unui disc, acesta era înlocuit. Se spune că acest tratament cu eliberare temporizată înlocuieşte metoda iniţială de castrare chimică, realizată prin injectare. Articolele britanice au relatat că infuzia bruscă a unei cantităţi mari de hormoni feminini efemina excesiv un bărbat, acestuia crescându-i sâni mai mari şi un fund rotunjit, caracteristici pe care ceilalţi deţinuţi le găseau irezistibile. Aceşti violatori efeminaţi erau adesea violaţi la rândul lor de colegii de închisoare, devenind, astfel, victimele propriei lor nelegiuiri. Sânii a doi bărbaţi au crescut atât de mult încât victimele, terorizate de popularitatea proaspăt căpătată, s-au supus de bunăvoie unor operaţii de mastectomie. Acest gen de tratament nu a fost încercat în Europa Occidentală sau în America, cel puţin nu în mod public. [img]http://www.clubinterzis.ro/file/attachment/2016/03/d9a6eb796d272fd1c949dc92d3ebaa61_view.jpg[/img]

Vreau castrat