... da' discutand cu voi :smile:

In momentele acelea in care raman singur cu mine insami am senzatia acuta de gol... Am auzit deseori oameni spunand ca se simt goi pe dinauntru, pustiiti... Si m-am gandit... Si daca asa si e?... Daca in esenta fiinta umana e fundamental goala?... Ce ne da atunci senzatia de plin, de implinire?... #Relatiile, #reteaua sociala in care existam, #socializam, iubim, uram... Intotdeauna in #relatie cu altcineva am reusit sa ne oglindim, sa ne vedem, sa avem constiinta faptului ca existam, ca viata noastra are un sens... Asta inseamna ca daca inceteaza relatia atunci revenim la starea noastra naturala,... la gol... Daca starea noastra naturala e de gol interior inseamna ca tot ce ne umple e ceva artificial, e ceva provocat, cautat, facut anume din exterior... Ceva care nu ne apartine, pe care nu-l putem mentine la nesfarsit.... Si imi dau seama ca nu suferim de prea gol, ci de prea plin... Suferim de o iluzie!

Exista munti dincolo de munti si cer dincolo de cer... Dar noi dincolo de noi... noi oare existam?

Poate că golul nu e o lipsă, ci starea noastră de bază. Nu un defect, ci punctul zero. Ne sperie pentru că nu face zgomot și nu ne confirmă nimeni din afară că „suntem”.
Senzația de plin nu vine din esență, ci din relație. Ne umple oglindirea în ceilalți, reacția lor, dorința lor, respingerea lor chiar. Fără martori, identitatea se subțiază. Nu pentru că nu am fi, ci pentru că nu mai jucăm niciun rol.
Da, relațiile sunt artificiale în sensul că sunt construite. Dar asta nu le face false. Focul tot din frecare apare.
Iluzia nu e că ne umplem prin ceilalți. Iluzia e că acel „plin” ar trebui să fie permanent. Nimic viu nu e constant.
Golul nu e dușmanul. Atașamentul de starea de plin e. Când înțelegi asta, nu mai fugi de singurătate și nici nu mai agăți oameni ca să te simți întreg.
Nu suferim pentru că suntem goi. Suferim pentru că am crezut că nu avem voie să fim.