Despre gol, iubire și tăcerile care ne rod pe interior...
Strângem din dinți și mergem mai departe, de parcă asta ar fi o virtute. Ne prefacem funcționali, zâmbim mecanic, ne facem că nu doare. Dar sunt nopți în care liniștea devine insuportabilă și singurul zgomot e gândul la EA. La ce n-a fost spus. La ce ar fi putut fi.
Iubirea ne dezbracă de armuri și exact asta ne sperie. Așa că alegem tăcerea. Ne refugiem în orgoliu, în aparențe, în „mai bine așa”. Suferim frumos, discret, fără martori. Nu pentru că ne place, ci pentru că ne e frică.
Ne agățăm de prima impresie, de iluzii, de imagini construite, pentru că adevărul cere curaj. Iar curajul presupune risc: să fii respins, să fii vulnerabil, să fii văzut așa cum ești.
Poate că golul interior nu e o lipsă, ci locul din care pornește totul. Poate că nu relațiile ne mint, ci așteptarea ca ele să ne salveze. Și poate că tăcerea nu ne protejează, ci ne macină încet, până nu mai rămâne mare lucru din noi.
Întrebare:
De ce alegem să suferim în tăcere în loc să spunem ce simțim cu adevărat – din teamă de respingere, din orgoliu sau pentru că, în adânc, ne e frică să aflăm adevărul?
Strângem din dinți și mergem mai departe, de parcă asta ar fi o virtute. Ne prefacem funcționali, zâmbim mecanic, ne facem că nu doare. Dar sunt nopți în care liniștea devine insuportabilă și singurul zgomot e gândul la EA. La ce n-a fost spus. La ce ar fi putut fi.
Iubirea ne dezbracă de armuri și exact asta ne sperie. Așa că alegem tăcerea. Ne refugiem în orgoliu, în aparențe, în „mai bine așa”. Suferim frumos, discret, fără martori. Nu pentru că ne place, ci pentru că ne e frică.
Ne agățăm de prima impresie, de iluzii, de imagini construite, pentru că adevărul cere curaj. Iar curajul presupune risc: să fii respins, să fii vulnerabil, să fii văzut așa cum ești.
Poate că golul interior nu e o lipsă, ci locul din care pornește totul. Poate că nu relațiile ne mint, ci așteptarea ca ele să ne salveze. Și poate că tăcerea nu ne protejează, ci ne macină încet, până nu mai rămâne mare lucru din noi.
Întrebare:
De ce alegem să suferim în tăcere în loc să spunem ce simțim cu adevărat – din teamă de respingere, din orgoliu sau pentru că, în adânc, ne e frică să aflăm adevărul?
Despre gol, iubire și tăcerile care ne rod pe interior...
Strângem din dinți și mergem mai departe, de parcă asta ar fi o virtute. Ne prefacem funcționali, zâmbim mecanic, ne facem că nu doare. Dar sunt nopți în care liniștea devine insuportabilă și singurul zgomot e gândul la EA. La ce n-a fost spus. La ce ar fi putut fi.
Iubirea ne dezbracă de armuri și exact asta ne sperie. Așa că alegem tăcerea. Ne refugiem în orgoliu, în aparențe, în „mai bine așa”. Suferim frumos, discret, fără martori. Nu pentru că ne place, ci pentru că ne e frică.
Ne agățăm de prima impresie, de iluzii, de imagini construite, pentru că adevărul cere curaj. Iar curajul presupune risc: să fii respins, să fii vulnerabil, să fii văzut așa cum ești.
Poate că golul interior nu e o lipsă, ci locul din care pornește totul. Poate că nu relațiile ne mint, ci așteptarea ca ele să ne salveze. Și poate că tăcerea nu ne protejează, ci ne macină încet, până nu mai rămâne mare lucru din noi.
Întrebare:
De ce alegem să suferim în tăcere în loc să spunem ce simțim cu adevărat – din teamă de respingere, din orgoliu sau pentru că, în adânc, ne e frică să aflăm adevărul?
