#urbanfantasy, #gandestepozitiv „Tu în ce zonă din București locuiești? Ce spirit elementar crezi că îți păzește cartierul? Lasă în comentarii și hai să extindem harta magică!” Stiind ca sunt libera ,m-am decis sa deschid o carte sa citesc.Se numeste ,,Satanarheologenialcooligocenul Punci cu porunci ",scrisa de Michael Ende.Cartea a fost publicata de editura Arthur in 2013 in Bucuresti.Am ajuns eu la pagina 16,cand deodata m-a cuprins un somn adanc.Personaje din carte au intrat in visul meu si s-a nascut o noua poveste. „Știai că sub bulevardul Magheru se ascunde o altă lume? Povestea secretă a Bucureștiului.” În inima Bucureștiului modern , ascunsă de zgomotul mașinilor și de lumina neoanelor, vibrează o lume secretă a spiritelor elementare. Marile parcuri, clădirile vechi și subteranele orașului sunt, în realitate, teritoriile unor creaturi fantastice care veghează asupra capitalei. Sub bdul Magheru și în tunelurile uitate de la Piața Universității trăiesc gnomii. Ei sunt spiritele pământului, scunzi, cu bărbi împletite și haine de culoarea argilei. Conduși de bătrânul gnom Hross, ei au în grijă stabilitatea fundațiilor orașului. Gnomii adună piesele de ceas și monedele vechi pierdute de oameni prin gurile de canal, topindu-le pentru a repara „Inima de Fier” a Bucureștiului—un mecanism magic ascuns adânc sub Dealul Mitropoliei care previne cutremurele mari. În cel mai vechi parc al orașului, printre rădăcinile sălciilor plângătoare, s-a stabilit o colonie de liliputani. Spre deosebire de gnomi, liliputanii sunt oameni în miniatură, extrem de eleganți, îmbrăcați în costume din epoci diferite. Ei sunt artiștii secreți ai Cișmigiului. Noaptea, când parcul se închide, liliputanii folosesc bărci din coji de nucă pentru a naviga pe lac și pictează petalele florilor cu rouă magică, asigurându-se că parcul își păstrează farmecul boem în fiecare dimineață.

#Cismigiu #gandestepozitiv În inima orașului Bucuresti, ascuns de agitația bulevardelor mari, lacul din Parcul Cișmigiu părea desprins dintr-o pictură veche. Soarele după-amiezii cobora încet, îmbrăcând totul într-o lumină caldă, de chihlimbar.Valentin vâslea agale. Sunetul ritmic al lemnului care atingea apa era singura melodie a acelei zile de vară. În fața lui, fântâna arteziană țâșnea leneș din mijlocul stâncilor, transformând stropii de apă în mii de diamante sclipitoare înainte de a cădea înapoi în lac. Sălciile plângătoare de pe margine își înmuiau crengile lungi în apă, ca și cum ar fi vrut să-și răcorească frunzele verzi.Pe bancă, la umbra unui stejar bătrân, o văzu pe ea. Adelaida citea o carte, dar din când în când își ridica privirea spre lac. Valentin a zâmbit, a îndreptat barca spre mal și a ridicat vâsla, lăsând inerția să-l poarte spre destinație. Uneori, cele mai frumoase povești nu au nevoie de cuvinte, ci doar de un lac liniștit și de curajul de a trage la mal.